Rodney Collin spunea: “ Cu cat mai aproape este un om de cunoasterea propriei persoane, cu atat mai mult se apropie de intelepciune. Cu cat imaginatia despre sine este mai indepartata de realitate, cu atat devine mai bolnav”, iar Ruediger Dahlke, in extraordinara sa carte “Boala ca sansa”, editata si la noi anul acesta, consemneaza: “ In boala, corpul preia sarcina sufletului”.
Ca sa intelegem ce este atacul de panica si de ce apare el, trebuie sa vorbim intai despre frica, pentru ca ceea ce experimenteaza o persoana aflata intr-un atac de panica este o frica intensa, acuta, irationala, manifestata printr-o serie intreaga de simptome fizice ca hipertensiune arteriala, palpitatii, nod in gat, tremuraturi, vertij, etc.
Frica este o reactie fiziologica al carei scop este acela de a ne ajuta sa facem fata unei situatii periculoase. Orice animal o experimenteaza. Determinata de o primejdie, senzatia de frica declanseaza in organism o serie de reactii al caror rezultat este secretia unor substante de stres care ne vor pregati pentru fuga sau lupta. In acest sens, aceste substante (adrenalina de exemplu) au un efect de stimulare a cordului, cu intensificarea batailor inimii astfel incat musculatura implicata in lupta sau fuga  primeste un aflux crescut de sange, atentia se concentreaza asupra agresorului, simturile devin mai alerte pentru a face fata situatiei combative iar senzatia propriu-zisa de frica, atat de neplacuta, mobilizeaza toate fortele si vointa pentru a scapa de primejdie.
Exista si un alt fel de reactie la pericol, determinata tot de senzatia de frica dar de aceea care “impietreste”. Aceasta “impietrire”, oricat ar parea de ciudat este tot o reactie de aparare pentru ca imobilitatea, in lumea regnului animal din care facem si noi parte, poate fii salvatoare prin faptul ca agresorul fie nu observa, fie crede moarta prada care nu se misca, majoritatea animalelor de prada nefiind interesate de cadavre.
In evolutia filogenetica a omului, paleocortexul, creierul primitiv care este sediul instinctelor a aparut primul, ulterior dezvoltandu-se neocortexul, sediul gandirii constiente. Teoretic neocortexul a preluat conducerea paleocortexului astfel incat, o situatie chiar daca este considerata primejdioasa de catre paleocortex, daca in urma analizei neocortexului aceasta este decretata ca lipsita de risc, reactia finala este cea hotarata de neocortex. Sa dam un exemplu: cand ne aflam in fata unor animale de prada ca lupul, leul, ursul etc, senzatia normala este cea de frica cu descarcare consecutiva de adrenalina care ne pune pe fuga. Cu toate astea, nu vedem in gradina zoologica prea multe persoane alergand ingrozite pe alei sau escaladand zidurile in cautarea unui adapost salvator. Nici cu pumnii stransi, cu fata la dusman, gata de atac. Neocortexul, care analizeaza situatia si constientizeaza protectia realizata de zabrelele custilor ne permite sa ne plimbam linistiti si sa admiram frumoasele pete de pe pielea tigrului sau a ghepardului care nu ne-ar fi interesat absolut deloc daca aveam un scop mai important, acela de a ne salva propria piele.
Problema apare atunci cand neocortexul nu poate controla senzatia de frica, motiv pentru care spunem ca frica este “irationala”. Asa sunt explicate fobiile (de intuneric, de inaltime, de paianjeni, de serpi etc), obiectul acestora avand un potential traumatizant care este perceput amplificat de catre subiect, chiar daca acesta nu se poate realiza in nici un fel in situatia data (de exemplu persoanele care au fobii de paienjeni nu pot sa-i vada nici in poze sau desenati).
Atacul de panica este o frica produsa de o situatie considerata initial periculoasa. Desi par ca se produc “din senin” si “fara nici un motiv”, in realitate este vorba despre factori declansatori care amintesc paleocortexului o situatie de criza care poate fi ceea ce se numeste in popor “o sperietura” anterioara. Situatiile periculoase pentru om nu sunt numai intalnirile cu animalele de prada, inaltimile, intunericul etc, dar si pericolul abandonului, al pierderii, al imbolnavirii etc. Un exemplu: sa zicem ca am stat mult intr-o cada cu apa fierbinte, ne-am ridicat brusc, am facut hipotensiune si in consecinta am ametit iar o senzatia de sfarseala si teama ne cuprinde firesc. Pusi in situatia respectiva ne-am gandit cum sa iesim din problema: chemam parintii, il sunam pe sot, asteptam sa vina copiii acasa, anuntam o persoana apropiata etc. Daca in mintea noastra insa, nu am gasit o solutie (locuim singuri, sotul a murit, copiii sunt plecati din tara etc) panica pune stapanire pe noi. Ulterior, investigatiile medicale ne demonstreaza ca suntem sanatosi, dar problema noastra nerezolvata este frica de singuratate sau sentimentul de abandon. Orice factor trigger care ne duce cu gandul la conflictul nostru nerezolvat, la situatia pe care inca nu am acceptat-o, poate declansa atacul de panica: un supermarket plin de cupluri, o autostrada aglomerata pe care se pot intampla accidente (si cine o sa ne duca la spital sa ne salveze?), vizionarea unui film etc. De multe ori, factorii declansatori nu sunt constientizati de pacienti.
O parte pozitiva a acestei boli este ca prin manifestarile sale, pacientul atrage atentia asupra sa si este posibil ca anumite persoane din jurul sau sa se apropie de el in scopul de a-l ajuta. Uneori insa, atacurile de panica apar afara, pe strada, iar pacientul poate ajunge in situatia de a nu-si mai parasi propria casa. In acest caz, factorul perceput ca periculos este undeva in afara spatiului personal, relatiile cu semenii fiind de multe ori cauza angoasei.
Identificarea cauzei primordiale, a conflictului nerezolvat este marea provocare in vindecarea acestei boli. Psihoterapia, prin ore de analiza si consiliere, reuseste uneori sa rezolve problema.
Homeopatia pe de alta parte, poate reechilibra psihicul cu ajutorul unor granule dulci ce se pun sub limba (!!!). Oricat ar parea “de science-fiction”, este real. Si homeopatia are insa nevoie de identificarea situatiei declansatoare care nu se poate realiza decat cu cooperarea pacientului, motiv pentru care este foarte importanta increderea cu care este investit medicul de catre acesta. Ca si psihoterapia, si homeopatia are nevoie de diagnostic, modul de terapie fiind insa diferit: daca in psihoterapie pentru vindecare se recurge la constientizarea traumei, acceparea acesteia, terapii cognitiv-comportamentale etc, homeopatia  considera conflictul psihologic ca fiind produs de un blocaj energetic al organismului care poate fi inlaturat cu ajutorul remediilor inalt potentate. Pentru ca organismul uman are capacitatea de a-si rezolva conflicetele psihologice, ca si pe aceea de a-si mentine sanatatea fizica, atata timp cat se afla intr-o stare energetica echiibrata. Dezechilibrarea energetica a organismului scade capacitatea de aparare a acestuia, indiferent ca este vorba de boala fizica sau de suferinta psihicului. Pentru ca daca sufletul nu si-a rezolvat o problema, corpul o va somatiza.
Si cum “orice demon isi pierde din putere prin identificare”, cum spune Ruediger Dahlke, demascarea conflictului face posibila rezolvarea sa si disparitia consecutiva a simptomatologiei generate.